Adolescența între două lumi

Adolescența... perioada de formare profundă a identității personale, a înțelegerii abstracte despre relații, emoții, acțiuni și consecințe. Viața ne ține încă într-un cocon al siguranței familiei, al activităților aparent inofensive (școală, ieșiri, eventual pasiuni), iar pornirile euforice ale autonomiei ne împing să credem că totul ne este permis, că toate imaginările frumoase din mintea noastră sunt la un pas (sau la un click) distanță. Începe să se simtă parfumul autonomiei adevărate, al independenței adulților mult invidiați pentru libertatea și statutul lor, pe care acum începem să-l purtăm și noi... cu un puf din când în când.

Împreună cu toate acestea vine și universul virtual. Acces la informații din toată lumea, la viețile oamenilor pe care nu îi cunoaștem, la persoane pe care nu am avut curajul să le abordăm în realitate, la opinii, tendințe și modele de viață. Totul este disponibil instant. Avem răspunsuri la orice întrebare și acces la intimitatea (declarată) a celorlalți. Reel-urile umplu fiecare moment liber, algoritmul știe ce vrem înainte să știm noi, iar muzica, clipurile și podcasturile vin unul după altul. Nu mai este nevoie să ieșim în căutarea lumii; lumea pare că vine singură spre noi.

Și așa adolescența nu se mai desfășoară doar în familie, la școală sau între prieteni. Ea se întâmplă simultan în două lumi, în care scopurile și regulile sunt diferite, ritmul este diferit, iar beneficiul relației dintre cele două lumi ne oferă când satisfacție, când frustare.

Adolescent fiind, pare că ești într-un joc în care primești harta înainte să înțelegi care este, de fapt, misiunea. Ai impresia că ai acces la resurse încă de la început, dar pe măsură ce treci dintr-un level în altul îți dai seama că nu orice upgrade chiar te ajută. Încerci să faci grind ca să crești rapid, dar nimeni nu-ți explică foarte clar care este direcția. Întâlnești oameni despre care crezi că sunt în echipa ta, dar descoperi că au propriile obiective. Cei care chiar sunt de partea ta – părinții, profesorii, prietenii apropiați – nu joacă întotdeauna așa cum ai vrea tu și ajungi să te simți neînțeles și poate chiar trădat. Iar pe internet vezi avataruri și profiluri care par să aibă toate skin-urile rare, multe realizări deblocate și un rank la care tu nici nu visezi încă.

Încet-încet, scopul jocului tău nu nu mai este despre explorarea individuală ci se pierde în comparații.

În online și IRL începi să te întrebi: cât de bine arată profilul meu de Instagram? Cât de fashion mă îmbrac? Cât de fit sunt? Ce transmit despre mine? Parcă niciodată nu e suficient. În online profilul meu pare totuși ok, iar în realitate simt că nu sunt suficient de funny, de friendly sau de cool. Îi văd pe ceilalți cum își fac flex cu hainele, petrecerile, corpul, relațiile, reușitele sau numărul de urmăritori și ajung să cred că toți sunt deja pe un alt rank, în timp ce eu încă încerc să înțeleg regulile jocului. Între timp apare și FOMO – senzația că toți ceilalți trăiesc mai intens, se distrează mai mult și profită de oportunități pe care eu le ratez.

Iar aici apare una dintre cele mai dificile provocări ale adolescenței de astăzi: nu ne mai comparăm doar cu colegii de clasă sau cu gașca, ci cu versiunea atent selectată și editată a mii sau chiar milioane de oameni. Fără să ne dăm seama, începem să confundăm valoarea personală cu vizibilitatea iar identitatea cu imaginea.

Vestea este că aceste preocupări, mascate într-un alt narativ, vor continua să existe și la vârsta adultă. Și adulții se întreabă cât de bine au reușit în viață, dacă sunt suficient de atractivi, dacă au relații sigure sau dacă, în adâncul lor, sunt suficienți.

Diferența este că maturizarea nu înseamnă să nu mai ai aceste întrebări. Înseamnă să nu le mai lași să îți spună cine ești. Că vulnerabilitatea care vine la pachet cu descoperirea de sine nu mai este un bug pe care trebuie să-l repair ci un asset pe care trebuie să-l construiești.

Sensul nu este să fugim de aceste întrebări, ci să încercăm să le temperăm grandoarea și să le așezăm pe firul timpului. Unele lucruri le putem face astăzi, dar nu pe toate. Alte lucruri nu depind de noi și este o dovadă de maturitate să ne împăcăm cu asta: să acceptăm un refuz, o limitare personală sau să avem curajul să concluzionăm că o persoană la care ținem nu poate fi schimbată, oricât am investi noi în acea relație.

Dintr-o perspectivă relațională, identitatea nu se construiește nici în oglinda telefonului, nici în oglinda din baie. Ea se construiește în relațiile pe care le trăim. În felul în care suntem priviți, ascultați, acceptați și uneori contraziși de oamenii importanți pentru noi. Presupune prezența de a asculta, analiza cu propriile filtre ceea ce vine spre noi ca informație dar și echilibrul emotional de a sta uneori cu disconfortul. De aceea, atunci când online-ul devine singurul loc din care ne luăm feedback despre noi înșine, imaginea de sine începe să fie tot mai fragilă și tot mai dependentă de reacțiile celorlalți.

În ceea ce privește lumea virtuală, deși este atât de omniprezentă în viața noastră, e important să ținem cu noi ideea simplă că online-ul este doar un avatar al vieții reale. Dincolo de pozele postate și de reel-urile care par să valideze tot ce ne-am spus deja în minte (mulțumim, algoritm...), curiozitatea și conectarea cu sine rămân locul din care ne luăm informațiile reale: atunci când ne împrietenim cu noi în oglindă, când ne dăm voie să simțim ce ne spune corpul într-o anumită situație sau într-o anumită relație.

For the sake of its full presence, hai să considerăm că online-ul este un fel de „trial” pentru viața reală. Dacă în online am putut refuza o cerere de urmărire sau am dat unfollow unui cont care nu ne ajută, să ne luăm curajul să punem un limită și în realitate. Dacă în online alegem atent conturile pe care le urmărim, să ne permitem să alegem conștient și oamenii și experiențele de care ne apropiem în viața de zi cu zi. Dacă punem o poză dintr-un cadru instagramabil, să ne dăm voie să rămânem câteva clipe și în acel loc, fără telefon, doar ca să-l trăim. Pentru că, oricât de convingător ar fi avatarul, experiența in real life este cea care face cu adevărat level up-ul identității.