Parenting între control și libertate

Văd destul de des în jurul meu contrastul dintre aceste două abordări. Pe stradă observ cel mai natural părinții cu copii micuți, care diferă atât de mult în modul în care interacționează. Aduc aici reflectorul asupra a două extreme pe care le-am observat - unii părinți sunt stricți și uneori prea fermi în libertatea pe care le-o îngăduie copiilor, în timp ce alți părinți par că sunt complet conduși de micuții lor. Observ o oscilație între:

Părinți care se aud așa: „nu ai voie”, „faci doar ce-ți spun eu”, „nu intra în baltă”, „nu pune mâna pe jos”, „nu îți murdări bluza”, „nu alerga”, „nu sta pe loc”... acoperind complet vocea și aproape orice intenție a copilului.

Vs.

Copii din alte familii care se aud așa: „mama, am spus să îmi iei jucăria”, „eu vreau să stăm aici”, „nu vreau să mănânc (deși eu am cerut mâncarea asta)”, însoțite eventual de amenințarea cu un tantrum la fiecare încercare a părinților de a negocia... acoperind complet vocea părinților.

În prima variantă prezentată, deși probabil părinții resimt mai multă putere și statut în relația cu micuții, această putere este cumva falsă. Ierarhia și puterea nu vin din limite sufocante și impunere (aceasta, ca în politică, este mai degrabă un stil dictatorial), ci din construirea unor dinamici în care copilul știe că își poate exercita autonomia, poate descoperi, experimenta chiar și lucruri inconfortabile pentru părinte (cum ar fi săritul într-o baltă, testarea unui instrument muzical), dar știe și care sunt limitele și care sunt motivele pentru care acestea sunt pe lista de „interzis”.

În a doua variantă, comportamentul copilului tinde să fie scuzat de părinți fie cu „are o personalitate puternică, e de admirat, o să mă supun eu pentru că vreau să rămână așa hotărât”, fie cu „decât să facă vreo criză sau să mă enervez eu, îl las să facă ce dorește și mă ajustez eu”, fie cu „vreau să îmi cresc copilul cu ideea de libertate, că îi este permis să aibă dorințe, creativitate, că totul este posibil”. Toate aceste motivații sunt seducătoare în felul lor. Dar, oricare ar fi motivul, copilul (copil fiind) nu discerne în mod abstract între bine și rău, benefic și nesănătos etc. Adultul este cel înțelept care „călăuzește” copilul, iar acest lucru trebuie să rămână un fapt. De asemenea, refuzul și limitările sunt concepte cu care suntem nevoiți să lucrăm în viață și este bine să le cunoaștem.

De asemenea, un subiect care ar trebui să facă parte din educația timpurie este cel al limitelor și granițelor. Atunci când nu există limite acasă, devine greu pentru copil să respecte reguli și limite în colectivitate (atât regulile educatoarei, cât și refuzul colegilor de grădiniță de a împărți o jucărie, de a petrece timp împreună). În plus, de multe ori această abordare parentală – cea a supunerii în fața copilului – nu este de sine stătătoare, căci la un moment dat părintele este nevoit să spună: „Gata, până aici, facem așa!”, ceea ce este debusolant pentru copil: „Cum mai devreme aveam voie și acum nu? Nu mai înțeleg!”. Pe de altă parte, atunci când limitele acasă sunt foarte ferme, copilul nu își va da voie nici măcar la grădiniță să experimenteze mai mult, deoarece știe că nu are voie.

„Acasă”, adică în interiorul familiei, este locul unde copilul are cadrul cel mai nutritiv în care învață și experimentează relațiile. În care învață ce înseamnă o relație sigură, afecțiunea, reglarea emoțională, siguranța (sau nesiguranța) explorării, gestionarea frustrării și așa mai departe. Aici se pun bazele stilului de atașament și înțelegerii lumii.

În perspectiva mea, este important înainte de toate ca părintele să rămână în rolul de adult (ca și identitate a deciziei, dar și ca identitate a echilibrului emoțional), oferind însă copilului maximum de autonomie corelat cu vârsta lui. În care adultul decide să devină un partener de joacă uneori, să invite copilul la creativitate și să-l urmeze pe acesta, să negocieze un alt timp de joacă (în urma analizei), să asculte dorințe și să ofere chiar și atunci când presupune să iasă din zona de confort – analizând și decizând că aduc plus valoare (ci nu un refuz din automatism sau o acceptare din constrângere).

De asemenea, consistența aplicării aceluiași stil individual împreună cu consistența stilului partenerilor părinți este cea care oferă o logică, un „fir roșu” în înțelegerea copilului. Este normal să existe diferențe de „formă” între cei doi părinți – exemplu: „cu mama îmi place să pictez, iar cu tata să mă joc cu mingea”, dar nu de fond: „mama îmi spune să împart jucăriile și să fiu bun, iar tata să nu las niciun coleg să mă supere” – căci aici apare confuzia. Copilul nu mai știe care sunt valorile după care familia funcționează și nici la ce să se raporteze atunci când trebuie să ia propriile decizii. În timp, în loc să își construiască repere interioare stabile, poate începe să își adapteze comportamentul în funcție de adultul care se află în fața lui sau de contextul în care se află. Nu diferențele dintre părinți sunt problema, ci lipsa unui mesaj comun despre ceea ce este important în familie.

În final, sunt multe viziuni academice, cât și comportamentale, diferite despre metode de parenting, cât și studii uneori contradictorii. Consider că, dincolo de cărțile de parenting, podcasturile și alte resurse (foarte bune, de altfel ca reper), și mai importante sunt coerența și complementaritatea stilului partenerilor părinți, conectarea emoțională și exercitarea sănătoasă a rolurilor de adult și copil.