Când stima de sine se clatină

Trăim într-o perioadă în care ni se spune constant cum să o construim.

Manifestă.

Spune afirmații pozitive în oglindă.

Îmbracă-te ca și cum ai avea deja încredere în tine.

Ai curaj.

Fii prezent pe social media.

Obține mai mult.

Reușește.

Și totuși, în aceeași zi în care ne simțim puternici, putem ajunge să ne îndoim de noi înșine pentru că am primit un refuz, am amânat un lucru important, nu ne-am atins obiectivele sau nu am primit validarea pe care o așteptam de la cineva important.

Dintr-o dată, parcă tot ceea ce credeam despre noi se clatină.

Asta pentru că stima de sine nu este o linie dreaptă. Seamănă mai degrabă cu un grafic plin de urcușuri și coborâșuri. Se modifică în funcție de experiențele pe care le trăim și, mai ales, de felul în care le interpretăm.

Întrebarea nu este cum o ținem permanent sus.

Întrebarea este cum facem ca fiecare obstacol să nu o prăbușească.

Nu cred că există trei pași simpli. Dacă ar exista, probabil că nu am mai vorbi atât de des despre stima de sine.

Cred însă că există un loc din care începe.

Din cunoașterea propriei povești.

Nu pentru că trecutul explică totul, ci pentru că ne oferă context. Atunci când înțelegi prin ce ai trecut, ce te-a rănit, dar și ce resurse ai construit pe drum, începi să te privești cu mai multă claritate. Nu doar prin ceea ce ai făcut ieri sau prin ceea ce au spus ceilalți despre tine astăzi, ci și prin tot ceea ce ai devenit până în acest moment.

În timp, începi să știi cine ești dincolo de performanțe și dincolo de eșecuri. Devine mai ușor să faci diferența între ceea ce îți aparține și ceea ce aparține celuilalt. Începi să observi că nu orice critică vorbește despre tine, că nu orice refuz spune ceva despre valoarea ta și că nu orice lipsă de validare înseamnă că nu ești suficient.

Paradoxal, cu cât te cunoști mai bine, cu atât ai mai puțină nevoie ca ceilalți să îți spună permanent cine ești. Nu pentru că nu mai contează relațiile sau feedbackul lor, ci pentru că ele nu mai sunt singurul loc din care îți construiești imaginea despre tine.

Iar atunci începe să se schimbe și direcția. Știi mai bine încotro mergi. Știi ce valori te ghidează. Știi pe cine alegi să păstrezi aproape, cine rămâne la o anumită distanță și de la cine este sănătos să te retragi. Nu pentru că ai devenit mai puțin sensibil, ci pentru că ai devenit mai ancorat în tine.

Există o idee pe care o întâlnesc des: aceea că stima de sine ar trebui să fie atât de puternică încât nimic să nu o mai afecteze.

Nu cred că funcționăm așa.

Stima de sine nu este construită într-un laborator, ferită de orice influență din exterior. Ea se construiește în viața de zi cu zi: în relații, în reușite, în greșeli, în refuzuri, în momentele în care avem curaj și în cele în care ne este teamă. Este atinsă de ceea ce trăim și este firesc să fie așa.

Diferența nu este dacă va fi afectată, ci cât de vulnerabilă rămâne în fața fiecărui eveniment. Dacă fiecare critică o fisurează, fiecare eșec o prăbușește și fiecare respingere o face să își piardă valoarea, înseamnă că încă îi cerem să poarte o greutate prea mare.

Poate că adevărata muncă nu este să construim o stimă de sine care să nu se clatine niciodată.

Poate că munca este să construim, în timp, acea peliculă protectoare care ne ajută să nu confundăm un eșec cu identitatea noastră, un refuz cu valoarea noastră sau o opinie cu adevărul despre cine suntem.

Pentru că oamenii cu o stimă de sine sănătoasă nu sunt cei care nu se îndoiesc niciodată de ei înșiși. Sunt cei care, după ce se îndoiesc, reușesc să se întoarcă mai repede la ei înșiși.