„Eu trăiesc în prezent, trecutul e trecut”

Aud această replică la clienți, prieteni și chiar în familia mea. Este peste tot și, într-un fel (limitat), își face treaba. Atunci când nu ești într-un cadru suficient de sigur pentru a explora teme care te-au afectat sau traumatizat, este firesc să vrei să privești în altă direcție sau, dacă ar fi posibil, chiar să uiți acele evenimente sau relații. Nu pentru că nu au contat, ci pentru că, la acel moment, uitarea sau distanțarea pot părea singurele variante prin care poți merge mai departe.

Când vine vorba despre relații dificile, de multe ori doar evităm persoana care ne-a sabotat (plus/minus o ceartă în care lăsăm să iasă o parte din furie), o scoatem din universul vieții noastre și ne asigurăm că avem o strategie prin care să nu dăm nas în nas cu ea. Dacă este o persoană apropiată (părinte, partener), fie păstrăm o relație superficială, bazată doar pe ceea ce încă funcționează între noi, iar din când în când cumulul de emoții negative mai răbufnește într-un conflict aparent banal, deși substratul este cu totul altul.

Dacă este vorba despre perioade de viață în care ne-a fost greu, obișnuim să ne amintim (selectiv) doar părticelele bune sau să rescriem, involuntar, întreaga poveste în mintea noastră, concluzionând că „nu a fost așa rău... dacă stau să mă gândesc, a fost chiar bine”. Într-un fel, deși pe mine mă „zgârie” teribil această replică, mă bucur că acest motto i-a ajutat pe mulți oameni să rămână funcționali și aparent echilibrați.

Evitarea, negarea sau chiar uitarea pot funcționa, în anumite contexte, ca mecanisme de protecție și adaptare. Ele ne pot ajuta să traversăm o experiență copleșitoare și să revenim, treptat, într-o zonă de echilibru sau măcar de supraviețuire. Însă ceea ce ne ajută să supraviețuim unei perioade dificile nu este întotdeauna ceea ce ne ajută să trăim bine mai târziu. Atunci când aceste mecanisme rămân singura noastră strategie, există riscul ca prezentul și viitorul să fie organizate în jurul evitării trecutului, nu în jurul propriilor alegeri.

A privi spre trecut nu înseamnă să rămânem blocați în el și nici să găsim un vinovat pentru fiecare dificultate din prezent. Înseamnă, mai degrabă, să înțelegem cum s-au construit anumite moduri de a gândi, de a simți și de a intra în relație cu ceilalți. Nu pentru a ne scuza reacțiile, ci pentru a avea mai multă libertate în alegerea lor.

Folosind metafora unui drum pe care suntem deja, dacă nu ne uităm din când în când în rucsacul cu care mergem – să vedem ce resurse avem, dar și ce poveri continuăm să cărăm – și dacă nu ne cunoaștem suficient pe noi înșine (ce pregătire avem pentru acest drum, ce limitări avem, ce „dialecte” relaționale știm să vorbim și unde ne dorim să învățăm altele), probabil nu vom parcurge drumul nostru în cel mai bun mod posibil. Vom continua să mergem fără să înțelegem de ce anumite porțiuni ale drumului par mereu mai grele decât pentru alții. Nu vom ușura bagajul din spate, iar acesta va continua să ne tragă în jos. Ne vom întâlni cu oameni care ne pot ajuta, dar nu vom ști prea bine cum să ne apropiem de ei. Sau vom păstra prea mult timp lângă noi persoane care ne încetinesc ori ne duc pe cărări care nu sunt ale noastre.

Înțelegerea trecutului personal este, de fapt, despre prezent și viitor. Ne naștem din relații, creștem în relații, iar primele relații devin, de multe ori, modelul după care înțelegem relațiile următoare. Nu pentru că suntem condamnați să le repetăm, ci pentru că ele reprezintă primul limbaj emoțional pe care îl învățăm. Ceea ce auzim, vedem și experimentăm în copilărie devine, într-o anumită măsură, „algoritmul” prin care traducem lumea.

Trecutul nu este doar ceea ce ni s-a întâmplat. Este și ceea ce continuă să se întâmple în relațiile noastre de astăzi. Nu retrăim copilăria pentru că ne amintim constant de ea, ci pentru că, uneori fără să ne dăm seama, recreăm vechile tipare în relațiile importante din prezent.

Astfel, se poate întâmpla ca atunci când șeful îți spune: „N-ai făcut suficient, poți mai mult”, reacția ta să fie mult mai intensă decât ar cere situația prezentă. Nu neapărat din cauza șefului, ci pentru că mesajul lui atinge o experiență mai veche. Poate aceea în care mama, tatăl sau o altă figură importantă transmitea, explicit sau implicit, că ceea ce făceai nu era suficient. În acel moment, reacționezi nu doar la prezent, ci și la ecoul trecutului.

La fel, într-o relație de cuplu, atunci când partenerul te scoate din zona de confort emoțional și îți cere mai multă apropiere sau, dimpotrivă, mai mult spațiu decât îți este familiar, este posibil să se activeze anxietatea. Fără să îți dai seama, poți răspunde prin aceleași strategii pe care le-ai învățat cândva: retragere, furie, control, evitare sau nevoia intensă de reasigurare. Nu pentru că acestea sunt singurele răspunsuri posibile, ci pentru că ele au fost, la un moment dat, cele mai bune soluții pe care le-ai avut.

De aceea, înțelegerea trecutului nu este un exercițiu de nostalgie și nici o invitație de a rămâne blocați în ceea ce a fost. Este un exercițiu de libertate. Cu cât înțelegem mai bine de unde vin reacțiile noastre, cu atât avem mai multe șanse să alegem conștient ce facem cu ele astăzi. Trecutul nu mai poate fi schimbat, dar relația pe care o avem cu el poate. Iar uneori, exact această schimbare face ca prezentul să devină mai puțin o repetare și mai mult o alegere.